Introductiv

Nu lupta pentru cauza ta este mai grea, ci lupta cu un sistem. Mulţi mi-au zis, mai în glumă, mai în serios, în ultimii ani, că am ceva din Don Quixote, asemuind îndărătnicia mea de a nu ceda sistemului cu lupta sa, fără sens.

Anii au trecut, ani grei, plini de probleme. Nu m-am rezumat în aceşti ani la a-mi apăra propria cauza, mi-am atras uneori oprobiul şi ura unora din cei cu funcţii mari din acest sistem încercând să atrag atenţia asupra abuzurilor şi ilegalităţilor pe cale să îngenuncheze o instituţie pentru a ajunge la cheremul potentaţilor.

După 3 ani sistemul a câştigat lupta. M-a „învins”. Ar trebui să mă recunosc învins, dar nu este aşa, oricând, oriunde, am tăria să mă privesc în ochi conştient că am arătat că se poate. Nu este uşor să treci prin ce am trecut, nu este uşor să rămâi demn şi integru.

Înainte să încep să scriu pe acest blog am stat totuşi mult pe gânduri: oare mai merită?

Eu zic că da. În toţi aceşti ani am constatat că sunt destui cei cărora le pasă, că sunt destui cei pentru care contează prietenia şi mi-au arătat asta indiferent de consecinţe. Erau momente când simpla cafea băută cu subsemnatul devenea motiv de prigorie. Acum este la fel, şi nu numai.

Nu pot să accept, aşa cum acceptă unii, să mi se spună de către o fostă ibovnică de pepeleu: “băi bulangiule”. Acest limbaj semidoct cât şi acţiunile ulterioare mi-au arătat că cei ce mă avertizaseră asupra caracterului josnic şi mârşav aveau dreptate. Din păcate mă înşelasem, am avut, iarăşi, încredere în recomandarea făcută de un prieten comun.

Acordându-i prezumţia bunei-credinţe am ajutat-o, aşa cum am aflat ulterior, la întocmirea proiectului de management, printr-un plagiat. Proiectul de management ce i-a asigurat rezultatul nemeritat avea la bază … ultimele 2 bilanţuri ale unităţii, problemele identificate, propunerile de remediere fiind copy paste din acestea.

Nimic, poate, anormal până aici. După finalizarea materialului referitor la activitatea din sectorului tehnic, am avut prima revelaţie şi primul, mare, semn de întrebare. În timp ce-l citea, satisfacţia morbidă a făcut-o să-şi exteriorizeze sentimentele. “este exact ce-mi trebuie să-l schimb din funcţie şi să-l pun pe dr. X în locul lui”. Deci asta încerca, nu să pună lucrurile în ordine.

Refuzul meu de a întocmi o plângere penală şi solicitarea făcută de se chema ANP-ul în detrimentul acesteia a pus capac prieteniei oricum forţate. Mi-a venit rândul. Prin ilegalităţi, abuzuri şi falsuri, strecurate sub nasul ANP-ilor, a reuşit.

A venit rândul altora. Prin câteva calificative proaste şi câteva sesizări la ANP a pus sub semnul întrebării top managementul unităţii. Ca în trecut. Victimizându-se constant, beneficiind de funcţia ce-i da posibilitatea să-şi ponegrească colegii, în încercarea de a-şi aduce amica de cafea pe una din aceste funcţii, fosta ibovnică continuă să umilească, continuă să bată joc de profesionalismul şi integritatea celor din jurul ei.

Puteam să stau să mă uit de pe margine. Publicitatea negativă poate avea efect contrar, ar spune unii, cunoscând tendinţa ANP-ilor de a ascunde sub preş lucrurile murdare. Dar, ca în viaţă, poţi să stai, să priveşti, pentru ca apoi să te gândeşti mereu că puteai face ceva sau poţi chiar să faci.

Deci, madame, I AM BACK, FOR YOU. :)